Notes

v.i.

Când am plecat de acasă nu am avut niciun regret. Deja simțeam că viața pe care o trăiam nu era a mea, ci a unui străin. Mă gândeam mereu, seara atunci când mă puneam în pat, ce am făcut și ce am simțit eu azi. Și parcă priveam totul prin ochii altcuiva. Mișcările îmi erau mecanice întotdeauna și zâmbetul deși nonșalant și perfect natural nu era al meu. Era a altcuiva care arăta ca mine. Ciudat, nu? Câteodată ideea asta mă oprea și în timpul zilei când eram la facultate și mă ducea într-un alt univers unde îmi analizam fiecare respirație făcută. Și mereu ajungeam la concluzia că ceea ce fac acum nu mă reprezintă. Acțiunile mele erau doar niște metode prin care îmi satisfăceam părinții și îmi țineam aparența cum că știu ceea ce fac cu viața mea și că am mereu un plan în minte pentru mine și pentru viitor.
Înainte să plec aveam un cerc de prieteni cu care stăteam, o familie severă, dar care mi-au oferit tot ce îmi puteam dori și o facultate bună, cea de medicină care îmi putea oferi un post în domeniul ales. Însă oricât de perfectă îmi era viața în acel moment o simțeam ca nefiind a mea. Nu puteam să îmi exprim nici fericire, nici tristețe față de lucrurile din jurul meu pentru că nu simțeam că sunt ale mele. Mereu mă uitam la camera mea plină de poze și de amintiri și mă gândeam cine e cu adevărat această Maria. Cu siguranță nu eram eu.


v.v
Când am plecat de acasă nu am avut niciun regret. Deja simțeam că viața pe care o trăiam nu era a mea, ci a unui străin. Mă întrebam mereu, seara atunci când mă puneam în pat: ce am făcut, ce am simțit azi? Parcă priveam totul prin ochii altcuiva. Mișcările îmi erau mecanice întotdeauna și zâmbetul, deși nonșalant și perfect natural, nu era al meu. Era al altcuiva care arăta ca mine. Ciudat, nu?
Câteodată ideea asta mă oprea în timpul zilei când eram la facultate și mă ducea într-un alt univers unde îmi analizam fiecare respirație făcută. Ajungeam mereu la concluzia că ceea ce fac acum nu mă reprezintă. Acțiunile mele erau doar metode prin care îmi satisfăceam părinții și mențineam aparența cum că știu ceea ce fac cu viața mea și că am mereu un plan în minte pentru mine și pentru viitor.
Înainte să plec aveam un cerc de prieteni cu care stăteam, o familie severă, dar care mi-a oferit tot ce îmi puteam dori și o facultate bună, cea de medicină, care îmi putea oferi un post (în domeniul ales). Însă oricât de perfectă îmi era viața în acel moment o simțeam ca nefiind a mea. Nu puteam să îmi exprim nici fericirea, nici tristețea față de lucrurile din jurul meu pentru că nu simțeam că sunt ale mele. Mereu mă uitam la camera mea plină de poze și de amintiri și mă gândeam cine e cu adevărat această Maria. Cu siguranță nu eram eu.



Chestii care ar putea fi îmbunătățite și nu-s (decât in mai mica măsură) date de subiectivismul meu:
- poți renunța la unii "si", nu aduc nimic in plus, nu se pierde sensul dacă ii scoți.
- al altcuiva. familie care mi-a oferit (typos)
- fericire/tristețe e ok si cum ai scris da' parca suna mai natural cu a la sfârșit.

Cam atâta, in rest, am mai schimbat doar unde imi părea ca ar suna mai bine, da' asta nu inseamna ca e ceva gresit asa cum e acum :))