Notes

Totusi nu se constituie astfel autentice portrete ale personajelor liviene? intr-adevar, istoricul patavin prefera sa portretizeze treptat personajele sale. El privilegiaza portretul dinamic, structurat progresiv, datorita acumularii episoadelor, actelor si declaratiilor personajelor sau ale celor ce vorbesc despre ele. Portretul direct apare mai rar in textul livian si nu este aproape niciodata complet, adica in acelasi timp fizic si moral. Cateodata Titus Livius isi caracterizeaza personajul dupa moartea acestuia, intr-o notita necrologica, dar, cu alte prilejuri, el il descrie cand il introduce in scena. Celebru este portretul lui Cato cel Batran (39, 50-52), unde istoricul nu mentioneaza nici o trasatura fizica, insa insista asupra carierei acestui personaj, ca si asupra manifestarilor lui caracteriologice. Prevaleaza actele si faptele lui Cato si se evita detalierea substantei morale a eroului. Hannibal este inchipuit ca un antierou, devorat de ura impotriva Romei, ca un demon, inzestrat cu remarcabila forta morala si geniu militar, care au servit de fapt, cum am observat mai sus, sa impulsioneze virtutile romane. Acestea sunt ilustrate de Scipio, ca si de alti "conducatori trimisi de destin", fatales duces, ca sa construiasca gloria Romei .
Scriitura liviana
Scriitura sprijina activ obiectivele discursive ale creatiei liviene. Istoricul si-a cizelat cu o deosebita aplicatie scriitura. Ea este clara, abundenta, armonioasa si curgatoare. Istoricul patavin isi adapteaza limbajul la natura materiei tratate, desi, in general, privilegiaza tonul demn, ordinea, eleganta si precizia. Limbajul livian se invedereaza mai colorat si mai poetic, in prima decada, mai narativ si mai grandios, in restul textului. in discursurile atribuite personajelor, schimbarile de ritm, cadentele pasionate ale frazei evoca o hula, care, la un moment dat, poate sa se sparga in valuri violente si dramatice. in general, limba pare mai clasica in cuprinsul discursurilor atribuite personajelor, iar, pe de alta parte, se poate constata o evolutie spre un clasicism mai rafinat, pe parcursul intregului text. Stilul livian este marcat de influenta lui Cicero: urmand sfaturile maestrului sau, istoricul depaseste stangacia vechilor analisti latini, desi, cum vom vedea, cice-ronismul sau stilistic est doar partial.
Anticii il considerau un Herodot roman (QUINT., Inst. Or., 10, 1, 101). Ei constatau fluenta stilului livian, bogatia lui, capacitatea de a fermeca (QUINT., Inst Or., 9,4,18;1O,1,73 si 101), indeosebi "umflarea laptoasa", adica "abundenta suculenta", lactea ubertas (10, 1, 32). intr-adevar, Titus Livius avea tendinta sa utilizeze metasemenele, indeosebi metaforele, si comparatiile descriptive, chiar antitezele, desi cu mai sensibila discretie decat Salustiu si decat Tacit mai tarziu.
intalnim insa si alte figuri de stil ca hendiadele, chiasmele, interogatiile si exclamatiile retorice, apostrofele etc. Caci Titus Livius isi construieste discursul istori-grafic ca un elev al retorilor. Dar el domina industria artificiilor retorice, in virtutea unui echilibru clasic.
Titus Livius recurge asadar la o gama larga de procedee compozitionale, ca sa-si construiasca un discurs bogat in substanta si totodata pitoresc. El utilizeaza naratii propriu zise, ca si descriptii, adesea atribuite unuia ori mai multor personaje ale sale, dar si discursuri ale acestora din urma, cateodata extrase din traditia anaiistica, insa de cele mai multe ori fictive. Aceste discursuri, contiones, desi ocupa in textul livian un spatiu de scriitura mai modest decat la Tucidide sau la Salustiu, sunt numeroase, adica mai mult de patru sute. Frecventa lor este mai mare in prima si in a patra decada, decat in a treia. Anumite discursuri ale personajelor sunt scurte, altele lungi. Unele cuvantari sunt realizate in stil direct, altele in stil indirect sau mixt. Cercetatorii operei liviene au remarcat ca istoricul alterneaza echilibrat, in discursurile personajelor, stilul indirect si cel direct, adesea chiar in cuprinsul aceleiasi cuvantari. Cand tensiunea dramatica sporeste, cand se declanseaza marile pasiuni, cand se transmite un mesaj vibrant, Titus Livius recurge la stilul direct. Acesta slujeste de asemenea sprijinirii ideilor, la care tinde sa adere "naratorul". indeobste, discursurile barbatilor, care populeaza peisajul livian, asuma doua functii: sa dramatizeze actiunea si sa ilustreze pregnant statutul unui personaj ori al unei situatii politice. Adesea aceste discursuri echivaleaza cu un comentariu al psihologiei personajelor. inca din antichitate, ele au fost considerate modele de arta oratorica si ca foarte adaptate personajelor si realitatilor evocate (QUINT., Inst. Or., 10,1,101). Planul acestor discursuri apare organizat in conformitate cu cele mai importante retete ciceroniene si ale scolilor de retorica. Totodata, in cuprinsul lor, abunda unele argumente convingatoare, locurile comune, insa si aluziile personale, pasiunea energica. Sunt de semnalat discursuri precum cel al lui Canuleius (4, 3-4), al lui Cato, concomitent grav si ironic (34,2-4), dar si putinele cuvinte rostite de Hannibal, inaintea mortii, cand el evoca zeii si isi propune, cu amara ironie, sa elibereze poporul roman de grija, pe care i-o pricinuise (39,51, 9). Continutul si tonul acestui scurt discurs anticipeaza celebrele cuvantari, pe care le vor rosti personajele lui Tacit. Uneori discursurile personajelor se infrunta, ca intr-o adevarata controversa. Marcile retoricii prolifereaza in textul livian. Patavinul apeleaza la diverse forme de dialog intre personajele sale. Adesea citata este conversatia dintre Hannibal si Maharbal, comandantul cavaleriei punice, care, dupa Cannae, nu-l poate convinge pe celebrul general sa atace direct Roma si ii spune ca stie sa invinga, dar nu si sa profite de victorie (22,51). Am aratat deja ca istoricul utilizeaza si forme de monolog interior.
Totusi nu se constituie astfel autentice portrete ale personajelor liviene? intr-adevar, istoricul patavin prefera sa portretizeze treptat personajele sale. El privilegiaza portretul dinamic, structurat progresiv, datorita acumularii episoadelor, actelor si declaratiilor personajelor sau ale celor ce vorbesc despre ele. Portretul direct apare mai rar in textul livian si nu este aproape niciodata complet, adica in acelasi timp fizic si moral. Cateodata Titus Livius isi caracterizeaza personajul dupa moartea acestuia, intr-o notita necrologica, dar, cu alte prilejuri, el il descrie cand il introduce in scena. Celebru este portretul lui Cato cel Batran (39, 50-52), unde istoricul nu mentioneaza nici o trasatura fizica, insa insista asupra carierei acestui personaj, ca si asupra manifestarilor lui caracteriologice. Prevaleaza actele si faptele lui Cato si se evita detalierea substantei morale a eroului. Hannibal este inchipuit ca un antierou, devorat de ura impotriva Romei, ca un demon, inzestrat cu remarcabila forta morala si geniu militar, care au servit de fapt, cum am observat mai sus, sa impulsioneze virtutile romane. Acestea sunt ilustrate de Scipio, ca si de alti "conducatori trimisi de destin", fatales duces, ca sa construiasca gloria Romei .
Arta narativa liviana poate sa seduca orice cititor. Ea se adreseaza deopotriva varstei copilariei, care regaseste in desfasurarile sale, concomitent epice si dramatice, cadentele basmului, ca si omului matur, interesat de fapte eclatante si de un stil fermecator.
Titus Livius atesta un talent narativ deosebit. Cum am semnalat mai sus, dar foarte rapid, el isi structureaza cu suplete materialul, pe mari episoade si tablouri stralucitoare. S-a aratat ca fresca liviana a istoriei ne apare ca un film realizat in tehnica cinemascopului1S. Decorul acestei fresce este totdeauna intens populat, scena este deschisa si agitata. Daca Salustiu isi comprima discursul la momente si cuvinte-cheie, Titus Livius se straduieste sa zugraveasca pe larg magnificul spectacol al istoriei. Tonul epic, legitimat de insusi autorul acestui spectacol, in prefata generala, se impune in imagistica lui monumentala. Discursul, care poarta asupra epocilor legendare, este impregnat de poezie epica. intocmai ca la Ennius, Camillus, ca personaj literar, se inrudeste cu Ahilele homeric, in vreme ce lungul asediu al cetatii etrusce Veii dureaza la Titus Livius zece ani (5,l-8), ca si cel al Troiei. Cadente epice majestuoase se regasesc in anumite episoade foarte frumos narate, ca in cel care prezinta peripetiile suscitate de Bacanale sau tragedia regelui Filip al Macedoniei. Pe de alta parte, ca in romane, discursul livian prezinta naratorul ca o entitate independenta sau aproape independenta de autor. Acest narator emerge ca omniscient si olimpic, capabil sa manipuleze informatiile de care dispune in virtutea finalitatii demersului sau. Interventiile vocii auctoriale sunt rare, caci naratorul tinde sa se distanteze de evenimentele relatate, incat informatiile care le privesc pot fi anticipate sau corelate altor fapte 16. S-a aratat ca, in acest fel, istoricul patavin pune in practica sugestiile poeticii istoriei, profesate de Cicero. De unde respectarea ordinei cronologice, a expunerii topografice, a prezentarii abile a evenimentelor, a ornamentarii discursului, cu scopul de a emotiona cititorul. Analizele liviene adera perfect, de fapt intentional, la nararea faptelor, se insera in actul nararii. Numai in aparenta analizele liviene se pierd in trama narativa.