Notes

Mai tii minte?

Mai tii minte, iubito, cand am plecat din Romania, ca doi nebuni?
Nu ne aveam decat unul pe altul, masina, cativa banuti si multe vise...
Imi aduc aminte cand am plecat de la Stoenesti... Plangeai si iti spuneam sa te linistesti,
dar nici eu nu eram mai calm. Iti spuneam ca o sa fie bine si vom reusi. Si uite ca am reusit!
Prima data cand am simtit adrenalina cum imi curge prin vene a fost cand am ajuns la Arad.
Nu mai fusesem niciodata atat de departe de casa, si nu asta ma speria. Ma speria gandul ca
mergem la 3000 de km de casa, de Romania, de tot ce stiam si de familie...
Ma speria gandul ca nu vom gasi de munca si ca vom fi fortati sa ne intoarcem acasa, asa cum am plecat,
ba mai mult, cu datorii, si cu sperantele pe care ni le facusem...
Cand am ajuns in Ungaria, mi se parea ca suntem niste extraterestrii, niste oameni rataciti.
Noroc cu GPS-ul, care ne mai amuza cu faimosul "Beware!" :)

Cand am ajuns in Ungaria si nu am mai putut sa conduc, am tras intr-un PECO Shell, cred ca era 2 dimineata
Iar pe la 7 dimineata, am vrut sa iau o cafea. M-am dus la domnisoara de la tejghea, care mi-a aruncat un Nem tudom sec, desi i-am vorbit in
cea mai clara si clasica engleza... Am fost surprins ca nu accepta euro, si aproape ca m-am dat batut. Nu aveam card, aveam doar cash, euro.
Am avut noroc cu un tip roman, care ne-a facut cinste cu o cafea si un croissant :)
Noroc ca nu a fost nevoie sa alimentez!

Apoi, Austria... Prima data ne-am oprit la Viena, si eram speriat de bombe... Tu mi-ai spus sa mergem sa vedem palatul Schonbrunn, dar eu
eram pe alta lume, si doar stateam langa masina... Parca masina era singurul lucru care ma mai lega de Romania,
si nu voiam s-o parasesc, nici pentru o ora...

Mai tii minte cand am cumparat cate o vedere din Viena si am trimis-o acasa? Mai stii ce am scris in ea? Am scris, salutari din Viena, si atunci
am avut un mic moment de tristete... Mi-am adus aminte cum era viata mea inainte de a te cunoaste pe tine...
Nu visam sa ajung in Viena, nu visam nici macar sa ajung la Arad...

Apoi am baut cafea, la Schonbrunn, si parca aia a fost cea mai buna cafea din viata mea!
Am sunat pe Mira, pe George, pe Skype si le-am spus unde suntem... :)

Apoi am plecat din Viena si am poposit noaptea intr-un PECO mare, la Loosdorf, pe autostrada catre Germania.
Tin minte ca imi spuneai toata noaptea aia: iubitule, ce lung e drumul, vreau sa fac un dus! Iar eu te-am luat in brate si am spus : atat cat ne avem unul pe celalalt,
totul va fi bine si vom ajunge si in Irlanda! (desi stiam ca mai avem vreo 1700 de kilometri de mers...)

Imi aduc aminte ca ne-a stors de bani drumul din Franta. Erai nervoasa si nu stiai ce putem sa facem sa nu mai platim atat pe taxele de autostrada.
Atunci am avut ideea sa o luam prin Franta, pe drumurile nationale, ca sa nu mai platim asa de mult. A fost o idee buna. Nu am mai platit atat de mult, dar am luat
o amenda de 90 de euro pentru viteza in localitate. Inainte de asta, ne-am oprit sa ne luam ceva de mancare, la un francez care semana izbitor cu Fino.

Si acum imi aduc aminte si rad de intamplare, pentru ca ma chinuiam sa spun porumb in franceza, si pana la urma, ne-am inteles... dupa vreo juma de ora :)
Ne-am luat si nuggets, mai stii? Pizza aia nu a fost cea mai grozava, dar atmosfera si intamplarea in sine nu se uita niciodata... A fost cu siguranta
o experienta unica.

Ne-am oprit in Paris, eram rupti de oboseala amandoi. Dar, daca tot am trecut prin Franta, trebuia sa ne oprim si la Paris putin. Fusese deja o noapte lunga, nu dormisem
aproape deloc si eram terminati amandoi. Am vrut neaparat sa vedem turnul Eiffel, ceea ce am si facut. Am si oficializat cererea in casatorie acolo, chiar daca
te cerusem in casatorie inainte in garsoniera. Si eu care voiam sa te cer in gradinile de la palatul Schonbrunn, in Viena... Nu stiu cum ai facut, dar mi-ai zis "ei, haide, ca
nu trebuie sa mai asteptam atat", si atunci, am cazut in genunchi si te-am cerut...

Mergeam pe autostrada si ma gandeam la cat de lung e drumul si mai ales la ce ne asteapta in Irlanda. Eram atent si la GPS, si la semnele de pe autostrada, cand, am vazut o iesire catre
Luxembourg, cu indicator de distanta (3km). Pana la iesirea aia trebuia sa ma gandesc bine daca vreau sa iti fac o surpriza sau nu... Si am virat dreapta la iesirea indicata de catre semne.
GPS-ul a luat-o razna, ca nu stia ce fac, iar tu m-ai intrebat: iubitule, nu esti atent? Nu vezi ca ai intrat pe alta autostrada? La care eu, linistit, cu un zambet aproape real pe fata,
ti-am spus: linisteste-te iubito, este o surpriza: Mergem sa vedem Luxembourg-ul!

Apoi ne-au oprit politistele pentru amenda. M-au luat din varful dealului si ma asteptau sa cobor. Ne asteptau ca pe un cires copt, sa ne ia la intrebari!
Nu ne-au lasat sa plecam pana nu le-am platit. Am zis initial ca nu am bani, ca banii sunt pe card, n-a tinut. Au zis ca daca nu platim, masina va ramane imobilizata acolo
pana cand platim. Nu prea am avut de ales, si am platit. Parca te vad cum ai scos bani de la gentuta aia din torpedou, de care iti era si frica sa te atingi. Era normal, aia erau toti banii nostri
pana cand ne-am fi angajat unul din noi...
Restul drumul pana la Callais l-am facut respectand cu strictete limita de viteza, si tu imi spuneai: uite, vezi? Tot acolo ieseam si daca mergeam pe autostrada...

Apoi, am ajuns la Calais... acolo am cautat Eurotunnel-ul, si ne-am oprit la bariera, crezand ca e mai ieftin decat feribotul. Nu mica mi-a fost mirarea cand tipa de la casa ne-a spus:
273 de euro... Cand am auzit, sa imi pice cerul in cap... Am spus ca vreau sa ies, si ne-a lasat sa iesim. Trebuia sa cautam o solutie, si nu aveam nici o idee... Asta era, trebuia sa
luam feribotul... Ne-am oprit la McDonald's si am inceput sa cautam, pana cand, dupa vreo doua ore, am gasit eu un feribot care mergea de la Cherbourg pana la Rosslare.

Bun, asta insemna sa mai mergem pana la Cherbourg, dar, din cate am vazut eu, nu era asa departe. Ma inselam. Era la 512 km de Calais... Cand am vazut, am zis cum, inca
512 km de aici? Nu ajungem la timp in Irlanda... Oricum, adevarul fiind spus, nu ne astepta nimeni si nimic in Irlanda, deci practic, nu aveam de ce sa ne grabim... Dar eram
plini de vise si de sperante... Mai tii minte?

Acea bucata de drum a fost cea mai lunga, desi strabatusem toata Europa aproape. Ni s-a parut lunga pentru ca a trebuit sa respectam limitele de viteza, care, deseori, erau si de 30 km/h...
Apoi, sensurile giratorii, care te incetineau si te faceau sa te opresti la fiecare 800 m... Doamne, pe cat era de frumoasa Franta, asa cum o vedeam noi, si nu multi au vazut-o asa, pe atat de
urata mi se parea cu sensurile ei giratorii si regulile stupide de circulatie...