Notes

O bătaie... de inimă. Apoi tăcere.
Inima este de o importanță vitală pentru orice formă de existență vie.

Însă ea are ceva specific doar ei: e locul unde se găsesc și sentimentele. Inima e singurul organ care are și alte dimensiuni, dimensiuni care susțin un registru foarte vast de emoții și pasiuni.

Inima bate, dar oare de ce bate inima? Oare de ce face mereu și mereu același zgomot? De ce nici un alt organ nu mai face zgomot? De ce ficatul nu bâzâie, stomacul nu ticăie sau rinichii nu zbârnâie? Omul ar fi atunci ca o orchestră... însă nu una oarecare ci una divină.

Bătutul inimii are ceva aparte, bate - tace, bate - tace... iar când inima tace acolo se produce ceva misterios, atunci e momentul când inima simte. E singurul organ care-şi dedică jumătate din timpul de funcţionare trupului şi jumătate sufletului.
Un dihotomism edenic ce aduce din neant divinul şi-l uneşte cu umanul. Când ea nu bate, pentru o fracţiune de secunta, atunci trăieşte pentru ea, în rest ea trăieşte pentru trup.

Degeaba caută oamenii în care colţişor tainic al inimii sunt ascunse sentimentele, ele n-au un colţişor ci au toată inimă în perioada de timp dintre două bătăi consecutive... atunci când inima tace. Din acest motiv doi tineri de pe o bancă din parc la ceas de seară nu simt nevoia să vorbească ci să tacă.

Sentimentele n-au dimensiune ci doar intensitate. O inimă mică de copil e suficientă pentru cea mai mare iubire imaginabilă. Unii care au "iubit mult" au considerat că doi ani e suficient de "mult", alţii care au "iubit tare" au fost imponderabili în faţa trecerii timpului.

Prin orice bătaie și inima ta te îndeamnă să-ți lași sentimentele să capete glas, să ia contur, să prindă formă. Doar așa ele pot trăi... Şi asta pentru că inima are simfonia ei cântată doar pentru cine ştie s-o asculte.


Cântă inimă... cineva te-o auzi odată!