Notes

Lirica lui Blaga este una a profunzimii, transcriind stări sufletești însoțite de meditație adâncă asupra lumii și vieții.
Volumul "Poaemele luminii" face referire la un conflict fundamental al creației poetice: între lumină și "minunile întunericului", între liniște și patimă. "Izvorul nopții" este o poezie de dragoste care ni-l înfățișează pe Blaga ca poet al fiorului stârnit de misterul intensității cosmice.
Aflat într-un moment de calmă și intimă contemplare, poetul de pierde în adâncul privirii fetei: "când stau culcat cu capu-n poala ta îmi pare că ochii tăi, adâncii, sunt izvorul". Poezia debutează cu un adjectiv substantivizat în cazul vocativ - "Frumoaso" -, invocație ce redă admirația îndrăgostitului pentru frumusețea iubitei. Structura poeziei este simetrică, invocația revenind și la final, de data aceasta având dublă valoare stilistică (de metaforă și oximoron) - "lumina mea". Astfel se realizează efecte surprinzătoare prin alăturarea termenului "lumină" unor termeni cu sens opus: "noapte", "întuneric". Metafora "mare de-ntuneric" sugerează singurătatea îndrăgostiților într-un univers în care nimic altceva nu mai există în afara iubirii lor.
Ochii adânci și negri ai iubitei îi apar poetului ca izvor al nopții universale care curge "tainic" asupra lumii, acoperind totul. Repetiția lui "și", asociată unei enumerații, are în poezie valoare cumulativă, sugerând faptul că poetul regăsește toate aceste elemente din lumea înconjurătoare: "văi", "munți", "șesuri", în adâncimea misterioasă a sufletului. Simbolul central al poeziei sunt ochii, cuvântul apărând de trei ori în numai unsprezece rânduri. Iubita nu este descrisă fizic sau moral, ceea ce o caracterizează fiind ochii întunecați, adânci, deoarece privirea este esența personalității, oglindă a sufletului ei. Pentru poet, ei devin o sugestivă metaforă - "izvorul nopții", deci al liniștii, al meditației. Este de remarcat inversiunea din finalul poeziei, care evidențiază printr-o formă expresivă de superlativ absolut profunzimea misterioasă a privirii: "Așa-s de negri ochii tăi".
Factura modernă a poeziei nu se realizează numai prin conținut, ci și prin elemente de prozodie, Blaga abordând versul liber. Deși nu respectă rigorile unei prozodii clasice, versurile au o muzicalitate aparte, rezultată din asonanțe - repetarea vocalei "a" ("seara", poala", "noaptea") -, din aliterația sunetului "c", asocial cu vocala "u", ca un ecou tainic al nopții ("când stau culcat cu capu-n poala ta", "din care tainic curge").
Poezia este reprezentativă pentru lirica erotică blagiană, în care iubirea intră în comuniune cu o natură plină de taine și chiar cu cosmosul, căci, așa cum afirmă criticul literar Eugen Simion, "mica taină interioară" se integrează în "marea taină a universului".